Adio...

In sfarsit...Am parte de putina liniste si pot sa-mi aud gandurile. Nu am mai scris demult desi nenumarate idei imi fulgera mintea de cateva ori pe zi... Nici macar acum nu ma pot concentra; ma simt de parca mintea mi-a fost aruncata pe pereti si acum cineva incearca sa picteze cu fiecare gand...Stupid...ca de altfel tot ce se petrece in jurul meu. Evenimentele au un ritm prea alert. De cateva saptamani simt ca nu mai sunt eu; ceva s-a schimbat; simt ca visez; nu mai pot sa fac distingtie intre ce este real si ce nu. Exista totusi cateva momente, destul de rare, cand sunt cu picioarele pe pamant si realizez consecintele faptelor mele, dar apoi iar dau uitarii totul, ma cuprinde indiferenta si ... intr-un fel mi-e frica de mine, de ce as putea sa fac in aceasta stare morbida, de persoanele pe care as putea sa le ranesc fara intentie. Pentru ca la urma urmei, cred ca imi pasa mai mult de ceilalti decat de mine. Singurul lucru pe care mi-l doresc acum este ca totul sa nu se fi intamplat niciodata. Vroiam si vreau sa fiu doar un copil normal; DA, un copil de 15 ani. Oare cand a trecut atata timp? ...iar simt ca ma copleseste visarea si iar intru in depresii...It can't be real. Si asa ma trezesc pe la 20 de ani ca nu mai pot schimba nimic si ca viata a trecut prin fata mea precum gasca prin apa. La urma urmei, nu ne dam seama cat de pretioase sunt unele lucruri decat dupa ce le pierdem; and that's the hardest part. Really...oare ce este viata? De ce ne-am nascut daca in final murim? Nu este o pierdere de timp, spatiu si resurse. I don't get it; I'm just a fool... Nu pot sa-mi suport gandurile stupide, fara de sens si nici macar nu-mi dau seama de ce le si public pe net. Probabil sunt intr-una din starile acelea de visare si probabil voi apasa 'Post' fara sa realizez, iar in final imi voi relua activitatea de dinainte (care o fi fost aia??). Adio eu.