Este liniste… Însă undele sonore ale nimicului se propagă cu repeziciune prin aerul umed, îmbâcsit al camerei. În cel mai scurt timp, creierul împăienjenit de moleşeală reacţionează: neuronii s-au trezit din starea lor morbidă iar sinapsele-mi tresaltă sub presiunea unui unic gând, şi acela neclar…un vis: Eu sunt. Mă aflu pe o plajă. Nu aş putea preciză exact unde; nu am nici cea mai vagă idee. Atmosfera este apăsătoare; nori de furtună îngrădesc tot cerul; marea învolburată îşi loveşte cu mânie valurile de stâncile veşnice, lăsând apa să pătrundă prin fiecare orificiu, deformandu-le în cele mai bizare moduri posibile. Subit în mintea mea este proiectată o imagine a vieţii mele, a ceea ce a fost şi a ceea ce va fi. Fiecare gând, fiecare speranţă neîmplinită, fiecare nereuşită…fiecare vis reprezintă o circumvoluţiune a existenţei, mai mult sau mai puţin vizibilă, dar care totuşi te marchează într-un fel. Aş vrea să evadez; să-mi pictez singură tabloul în care să trăiesc. O lume numai a mea, clădită pe vise, fără orizonturi metafizice: eu să fiu de toate şi toate să fie eu. Pentru că îmi voi fi suficientă o vreme, iar apoi dacă vreau îmi pot picta şi un prieten al imaginaţiei mele care să-mi ţină de urât. Fără să realizez, deschid ochii şi constat că mă aflu acolo unde am fost din totdeauna: acelaşi fotoliu vechi din cameră de lectură, cu tapiţerie în stil victorian, puţin jerpelit la unele capete, dar încă grozav de comfortabil. Ceasul pare că nu şi-a mişcat niciodată minutarul, iar orarul a fost împietrit de secole. Totul este atât de … lipsit de viaţă. Totuşi cred că … visam că visez.
